Suntem pe locul 63 in lume in ceea ce priveste suicidul. Supravietuitorii (adica cei care raman in urma celui care recurge la acest gest, ca ultim resort in fata durerii pe care o resimt) se intreaba in mod firesc ”de ce”? Adesea ei se invinovatesc pentru ca nu l-au putut salva pe cel drag, ca nu au vazut la timp semnele ca sa poata interveni. Altii spun: ”probabil ca avea o depresie” si de cele mai multe ori asa este, desi exista si alte suferinte psihice cere pot duce la suicid…
Oamenii isi imagineaza ca depresia trebuie sa fie evidenta, dar de multe ori nu este asa, unii oameni au o ”depresie mascata” sau ceea ce numim noi psihologii si psihiatrii, tulburare depresiva persistenta sau distimie. Pentru ca in acest caz semnele depresiei sunt mascate (ca de asta i se mai spune asa) cunoscutii celui care si-a luat viata, sunt socati, pentru ca acest gest este in contrast puternic cu ceea ce stiau si vedeau despre omul pierdut, si pe buna dreptate raman nauciti spunand: ”nu inteleg, totul era bine” sau ”a avut niste greutati… dar le-a depasit”.
Ce trebuie sa stim este ca nu toate tristetile sunt depresii, nu toate zbaterile noastre interioare sunt depresii, nu orice pierdere duce la depresie si nu in ultimul rând nu orice depresie duce la suicid. Aud atat de des la cabinet, ”am facut o depresie” cand in realitate ce vrea sa spuna omul, este ca se afla intr-o criza existentiala, uneori firesca in procesul maturizarii psiho-emotionale si cum imi place sa spun: se afla de fapt in fata unei oportunitati . O criza te provoaca la schimbare si cu putin ajutor poti sa valorifici momentul de criza pentru a evolua si a creste ca individ, ca sa poti face asta, ai nevoie sa fii asistat psihologic.
Din nefericire cei mai multi oameni care chiar au depresie majora nu merg la psiholog, la psihiatru. Am putea spune pe de o parte ca asta este din cauza lipsei informatiei si a deschiderii romanului fata de actul terapeutic oferit de catre psihologul pregatit pentru a asita aceasta suferinta. Cu toate acestea nu este chiar asa, sunt tari care ne intrec la capitolul psihoeducatie si care au o rata a sinuciderii mult mai mare decat a tarii noastre, asadar ideea ca romanul se sinucide pentru ca este incuiat la cap, pică. Omul evita sa meargă la specialist pentru ajutor, nu pentru ca nu a auzit ca poate fi ajutat ci pentru ca sta prost la capitolul stima de sine. Cum? Stima de sine ridicată îți permite sa vezi ca nu ai cum sa fii perfect, îți arată unde greșești, unde te poți perfecționa si mai ales îți da senzația ca este in regula sa nu te simti bine, ca nu este nimic grav dacă ai o problema. Ai încredere in tine ca Poți gestiona ce se întâmpla in viața ta si ai încredere in ceilalți ca te pot sprijini in a reuși asta. Un minim de stima de sine este necesar pentru a lua decizia sa ceri ajutor specializat. Este ca si cand ai spune: valorez ceva, sunt suficient de important/a ca sa imi fac viața mai frumoasa.
Deci cand omul in depresie nu cere ajutor este pentru ca in forul lui interior sentimentul valorii personale este mic. Oamenii in depresie se gândesc in mod eronat (in ciuda dovezilor ca sunt importanți, ca sunt iubiți) ca viața lor nu este importantă, de aceea le pasa atat de puțin de ea…Din pacate insasi specificul acestei suferinte il impiedica pe om sa caute ajutorul. Unul din simptomele depresiei este acela ca omul este lipsit de orice speranta, ca nu-i mai pasa de nimic, ca nimic nu ii aduce placere. Este lesne de inteles ca nu are nici energia necesara pentru a cere sau accepta ajutor specializat si nu are energie pentru ca este in depresie… nu pentru ca nu vrea, nu pentru ca este alintat, nu pentru ca este egoist, lenes, greu de cap, slab de inger, etc. Unii oameni cer ajutorul, sau sunt deschisi (intr-un moment de speranta) spre a fi ajutati. Uneori cer ajutorul in moduri foarte subtile, greu de detectat pentru cei apropiati…si da, acele momente pot fi speculate pentru a ii incuraja sa mearga la un specialist.
Inca ceva important de punctat, depresia nu are legatura cu succesul in viata (de aceea este inutil sa ne intrebam de ce nu stiu ce vedeta sau om bogat si sanatos nu s-a putut bucura de ce are) insa are o mare legatura cu stima de sine, cu sentimentul valorii de sine. Am cunoscut, cunosc si vad, o multime de oameni de succes care sunt (in ciuda aparentei) nesiguri pe ei, si nu se simt suficient de valorosi si merituosi. Uneori aceasta se transforma intr-un sentiment profund de lipsa a valorii propriei vieti…Ne imaginam ca cineva care a cunoscut succesul este ferit de aceasta maladie, nimic mai gresit, succesul si aprecierea celorlalti vor reusi cu greu sa ne readuca ceva ce a fost distrus demult, si anume, stima de sine, pentru ca stima de sine are legatura cu ceea ce este in interiorul nostru, si daca este suficient dezvoltata nu are de suferit chiar daca viata te pune in situatii de nereusita, pierdere sau apar presiuni exterioare repetate.
Stima de sine se dezvolta in primii ani de viata!Un semnal de alarma pentru parintele roman!Aveti grija dragi parinti, stima de sine a copilului se dezvolta prima data in relatie cu voi, voi ca parinti, cu ceea ce ii transmiteti copilului in procesul de educatie, apoi in relatie cu mediul, cu educatorii, invatatorii, profesorii…
Exista un grup de indivizi care sunt invulnerabili la factorii care pot distruge stima de sine, asa cum exista indivizi care se nasc cu niste predispozitii genetice ce il pot face mai vulnerabil la depresie dar care cu ajutorul psihoterapiei pot elimina factorii mosteniti. Nu toti cei care au o stima de sine scazuta se sinucid, insa stima de sine scazuta este un simptom al depresivului.Un lucru este clar! Un parinte cu stima de sine ridicata, care se valorizeaza pe el insusi, care se respecta, il va invata aceleasi lucruri pe copilul sau.
Prin relatie cu cei care il ingrijesc si il educa, copilul invata ca valoreaza ceva, daca un om se simte valorizat cand este copil atunci va purta cu el toata viata acest sentiment. Uneori parintii nu lezeaza stima de sine a copilului lor, insa nu ii ofera un cadru familial stabil, nu pun limite si nu ii ofera copilului repere, feed-back, acestia sunt parintii permisivi care ii lasa pe copii sa faca ce vor si cum vor, acesti parinti nu inteleg inca, ca limitele ii aduc siguranta si incredere copilului precum si un sentiment mai clar al identitatii de sine, o intelegere mai adecvata a lumii in care traieste si jaloane dupa care sa se conduca pe el insusi mai tarziu in viata.
Trist este ca erorile de educatie sunt ca o molima care se transmite de la o generatie la alta. Stiu cat este de greu sa fii parinte, nu vreau sa blamez pe nimeni. Dar nu pot sa nu va spun ceva: ca un act de iubire fata de cei carora le-am dat viata haideti sa constientizam cat suntem de responsabili pentru ceea ce cream si crestem.
Nu este tarziu, ne putem educa pe noi ca parinti, putem lasa deoparte armura ”parintelui perfect” caci intocmai aceasta armura ne impiedica sa crestem, sa evoluam si sa lasam o amprenta psihologica pozitiva copiilor nostri. Stiu! Ca sa inveti iti trebuie putina modestie, smerenie, dorinta sa cresti, putina minte pentru a intelege ca informatia si invatarea iti pot aduce ceva pozitiv. Ca sa poti lucra la stima de sine este important sa vezi cu claritate unde te simti inferior si de ce. Amintit-va ca si Socrate a spus: “Stiu ca nu stiu nimic”. Ce credeti? Cand crezi ca stii, cand te bati cu pumnul in piept ca stii, nu mai poti invata nimic, gata…sansa la evolutie este pierduta…apar rigiditatea si cramponarea in preconceptii care nu-ti mai sunt de folos, nu in sens evolutiv…
Sa fim lucizi! Lumea in care traiesc copiii nostri este o lume mai dura, mai competitiva, mai tehnologizata, mai alienata, o lume in care daca nu inveti ceva zilnic, te pierzi…copiilor si urmasilor nostri nu le va fi usor, de aceea increderea in ei insisi si stima de sine sunt ingrediente fundamentale ale trairii unei vieti in echilibru. Sa nu uitam ca si noi trăim si vom trai in aceiași lume. Psihoterapia si ajutorul specializat ii pot ajuta pe parintii a caror stima de sine ii impiedica sa fie fericiti si satisfacuti de viata, in pofida succesului…Psihoterapia faciliteaza intelegerea si resemnificarea propriei istorii de viata, a vietii tale de acum, ca parinte, a vietii tale de atunci, copil fiind (mai stii?).
Sedintele de psihoterapie te pot ajuta pe tine ca parinte sa cresti un copil sanatos, cu ceea ce ii trebuie pentru a avea o viata de care sa fie satisfacut, care sa il implineasca si sa il fericeasca. Eu atat imi doresc pentru copiii mei. Tu? Ce iti doresti, pentru copilul tau, ca parinte?Pe bune dreptate depresia a fost anuntata de mult timp de catre Organizatia Mondiala a sanatatii ca fiind boala secolului, aceasta este vazuta ca o dizabilitate, a patra cauza a dizabilitatii, este deci un handicap, in esenta este incapacitatea de a trai viata…
Te rog, daca te-au ”atins” aceste randuri, fa-ne noua parintilor o favoare, fa o favoare copiilor care au nevoie de parinti mai informati si da mai daparte.Multumesc!
Din inima,
Psih. Carmen Grigoras Nitescu