Experimentarea fricilor este ceva uman. Frica asigură continuitatea speciei și iși are originea în creierul nostru și în rețelele neuronale ale acestuia. Frica este un instinct dar poate fi și un răspuns învățat. De exemplu copii mici, au instinct și faptul că ei simt frica îi poate ajuta să supraviețuiască, copilul mic prin frica sa, și răspunsul la frică (plâns, țipăt) semnaleaza celor care îl au în grijă că acesta este în pericol (chiar daca nu este) de exemplu atunci cand un străin se apropie de el, cand se loveste sau cade, etc.
Mai târziu învățăm frica prin aceea că se imprimă în psihicul nostru și se codeaza ca experiențe în rețelele neuronale pe măsură ce înaintăm în viață și ne confruntăm cu tot felul de situații și evenimente ce par că ne pun în pericol integritatea fizică sau psiho-emoțională.
De exemplu un copil care merge la școală și nu se adapteaza foarte ușor, poate pentru că în timp ce se face tranziția de la grădiniță la scoală, au loc tot felul de evenimente stresante în familia acestuia, el poate să învețe frica de necunoscut, de persoane noi sau evaluare, etc. pentru că toata această tranziție se face deja pe un fond de vulnerabilitate psiho-emoțională și în mintea lui ce încă nu poate sa discearnă se fac tot felul de asocieri negative.
Așa cum am spus, frica este necesară speciei umane dar și celorlalte specii pentru că într-o oarecare măsură frica ne asigură că supraviețuim și ducem viața mai departe. Reacția naturală a omului atunci când este amenințat este fie să lupte fie să fugă ori să rămână blocat.
Problemele apar atunci când fricile noastre devin piedici și ne îndepărtează de posibilitatea de a ne trăi viața în echilibru, sens și armonie. Și aici vorbesc despre acele frici care sunt de fapt “poveștile” minții noastre, iluzii pe care le-am țesut în jurul anumitor persoane, evenimente sau situații cu care ne-am confruntat de-a lungul vieții. Aceste povești “trăiesc” în rețelele noastre neuronale, in celulele si in ADN-ul nostru dar și în câmpul nostru energetic de lumină (aura) și sunt formate din gândurile, emoțiile, imaginile sau sunetele pe care le-am avut și experimentat în momentul producerii evenimentului, eveniment ce a generat un răspuns la frica inițială (ori de luptă ori de fugă).
Povestea persistă și trăiește în noi, mult timp după ce aceasta s-a terminat, și omul în timp chiar iși crează o identitate în jurul acestei povești, de fapt devine captiv în povestea sa, și vede viața și relațiile sale prin filtrul acestei povești. Prin atașamentul său inconștient față de drama sa, omul se bolocheaza singur în evoluția sa. El trăiește vechiul chiar dacă clipele sunt noi și pot aduce o altă poveste, o altă viață, omul pur și simplu nu poate să le vadă, pentru că totul este filtrat de mintea sa, totul este vazut prin prisma fricilor sale.
O altă consecință a trăirii în poveștile minții noastre, a trăirii în frică este aceea că perpetuăm karma și întârziem învățarea lecțiilor de viață. Ființa umană prin însăși constituția sa, caută confortul, plăcerea, și prin aceasta odata ce a experimentat suferința, el va căuta să se ferească de ea. În mod paradoxal tocmai această teamă de suferință, crează suferință. Datorită fricii, el va evita să se confrunte cu ceea ce simte, trăind în inconștiență, și fiind ghidat în comportamentele sale de către frică. Privind această frică dintr-o perspectivă mai amplă, spirituală, putem spune că frica este esența egou-lui. Voi explica si de ce. Ego-ul este personalitatea umană, personalitatea umană este ceea ce învață omul că este, sau ceea ce i se spune că este, este ientitatea lui Pământeană. Dar ființa umană în esență este mult mai mult decât atât.
Suferința, drama și poveștile personale ne dau o identitate, ne spun cine suntem, ne crează un ego. Ego-ul are nevoie ca identitatea sa să fie permanent confirmată. Fiind prinși în ghearele iluziei egoului, sufletul nu iși învață lecțiile pentru a putea evolua. Nu, nu spun ca ego-ul este ceva negativ, el este un instrument, este daca vrei (simplist vorbind) mintea noastră. Noi putem pune ego-ul să lucreze pentru suflet, pentru inimă, îl putem avea ca aliat, nu trebuie anihilat, de fapt nici nu avem cum să facem acest lucru, pentru că fără acesta nici nu putem funcționa pe Pământ, nu într-un mod sănătos. Alegerea este aici a liberului arbitru, și anume aceea de a folosi ego-ul ca pe un instrument al inimii. Asta înseamnă că se alege conștient, adică omul nu mai este dominat de către frica sa (chiar daca inca o are), iși cunoaște ego-ul cu tot cu poveștile sale și tendințele sale. Aici introspecția este foarte importantă, capacitatea de a te întreba și a te privi pe tine însuți/însăți exact așa cum ești sunt calități necesare pentru a învăța cum să transcendem fricile și karma. Acesta nu este un proces ușor, și nu puțini sunt cei care (tot datorită fricilor) aleg să fugă de ei înșiși, și trăiesc pe pilot automat, neînțelegând nimic despre ei și viața lor. Cred că omul are nevoie de puțin curaj pentru a face un pas spre cunoașterea ființei sale. La început avem nevoie de asistență, de ghidare și îndrumare pentru a învăța cum să ne punem întrebări, cum să ne ascultăm sufletul și cum să ne observam gândurile, cum sa ne intelegem emotiile si comportamentele, atitudinile etc.
Când devenim conștienți de toate acestea atunci putem spune că am făcut un pas important în autocunoastere. Dar aceasta necesită exercițiu, ca orice deprindere și învățare necesită timp și repetare. În timp se creează o breșa între ego-ul și conștiința ta, și acolo poate interveni liberul arbitru. Prin capacitatea de observare și conștientizare tu nu mai ești sclavul reacțiilor psiho-emoționale, poți vedea și simți în corpul tău aceste reacții, poți vedea chiar gândurile și povestea ce le însoțește însă tu știi în sufletul tău că ești mai mult decât atât și că ceea ce simți și trăiești nu te definește în esența, este doar o fațetă a unei realități mai ample a ființei tale. Poți alege gânduri mai sănătoase și mai constructive, poți alege pacea în locul conflictului și nu în ultimul rând poți scrie altă poveste, o poveste care să iți servească sufletul, nu frica cu tot cu iluziile pe care aceasta ni le “oferă”.
Și dacă ar fi să ne referim la vindecare în contextul celor spuse mai sus, pot să subliniez urmatorul fapt: atunci când schimbăm gândurile care creeaza frică, ne eliberam de tirania unei vieți trăite permanent în stres. Adrenalina, hormonul ce este eliberat excesiv în corp atunci când suntem stresați face mult rău în corp, și ne îmbolnăvește în timp. Așadar eliberându-ne de frică și stres ne putem vindeca de boli. Eliberarea în corpa a acestui hormon nu este necesară decât atunci cand noi ne confruntăm cu un pericol real, de exemplu dacă am fi în savană și un leu fioros ar fi pe urmele noastre. Problema omului este că el se simte permanent în pericol, permanent urmărit de ceva care să-i facă rău, omul fiind gata asemenea unui animal fie să fugă fie să atace. Cred că este necesar ca noi oamenii să învățăm să facem diferența între un pericol real și între pericolul ce trăiește în mintea noastră și în poveștile noastre ancestrale, și putem face asta apelând la conștiința noastră, dezvoltându-ne capacitatea de a discerne și de a alege. A porni pe un drum alături de cineva care te poate ghida spre a-ți dezvolta aceste capacitati este tot o alegere și aceasta aparține fiecarui om in parte.
TU? CE ALEGI?
Din inima,
Carmen Grigoras Nitescu